De ce strategia de securitate extinsă concepută de Maior și Coldea este depășită. Marius Ghincea, politolog: „A redus controlul democratic asupra serviciilor”

O nouă definiție a strategiei privind securitatea națională

Pentru a înțelege obiectivele unui strategii bune de securitate, Libertatea a realizat un interviu cu Marius Ghincea, politolog și cercetător postdoctoral la universitatea elvețiană ETH Zurich. 

Ghincea a fost singurul expert în relații internaționale și studii de securitate care a criticat frecvent conceptul de securitate extinsă, introdus în strategia din anul 2015, la sugestia Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN) fondată de George Maior și Florian Coldea.

„În termeni practici, de politică de securitate, conceptul de securitate extinsă presupune să tratezi o gamă foarte largă de probleme – de la drone ruseşti la plagiat – drept chestiuni de securitate, aplicându-le instrumente excepţionale. În strategia 2020-2024, noţiunea de securitate a ajuns să înghită totul, de la plagiat până la patrimoniul cultural, o extindere la infinit care riscă să înghită toate domeniile de politică publică”, explică el. 

Ghincea propune revenirea la o definiție mai restrânsă a securității naționale (protecția suveranității, integrității teritoriale, ordinii constituționale și a funcționării infrastructurii critice). 

Recomandări

Ce este taxarea inversă la TVA. Cum funcționează și ce avantaje are? Avocat: „Este ca și cum ai scoate hoții de pe conducta de bani”

Diferența între strategia națională de apărare și strategia națională de securitate

–Libertatea: Proaspătul președinte Nicușor Dan va trebui să publice o nouă strategie de securitate națională. Care sunt cele mai importante amenințări și riscuri în jurul cărora experții Administrației prezidențiale ar trebuie să contureze viitoarea strategie?

–Marius Ghincea: Legea planificării apărării cere președintelui să prezinte Parlamentului României o strategie națională de apărare, nu una de securitate. Dar în ultimele trei decenii, președinții au consolidat acest document drept o strategie de securitate națională, care înglobează dar merge mai departe decât sfera apărării militare. Este important de notat această diferență semantică, în special pentru că asta indică nevoia unei schimbări legislative în sensul schimbării cerințelor legale ce ar putea avea loc la sugestia președintelui. 

În ceea ce privește amenințările și riscurile, tradiția planificării strategice românești se bazează pe o triadă terminologică care distinge explicit între amenințări, riscuri și vulnerabilități. 

În ceea ce privește amenințările, principala și cea mai serioasă amenințare la adresa securității naționale a României este reprezentată de revizionismul rusesc. Conflictul din Ucraina și din Marea Neagră, cu implicațiile strategice pentru echilibrul de forțe din regiune, reprezintă de departe cea mai importantă amenințare la securitatea națională. 

Recomandări

Primul scandal între echipele PSD, PNL, USR și UDMR pe creșterea taxelor: „Kelemen Hunor a propus ședințe de terapie, a fost o ploaie de invective”

După aceasta, urmează operațiunile cibernetice asupra infrastructurii critice și acțiunile hibride împotriva arhitecturii politice și a coeziunii sociale din România. 

Imediat după aceasta în ierarhia amenințărilor vine fluxul ilegal de arme și potențialul terorist via ruta Balcanică. 

La nivel mai macro, o altă amenințare importantă, chiar dacă mai puțin tangibilă, este reprezentată de erodarea multilateralismului și revenirea la o logică a forței, care poate submina principiul integrității teritoriale și a neschimbării granițelor prin forță, în mod legitim. 

În ceea ce privește riscurile, acestea au legătură în special cu interferențele electorale și dezinformarea externă, care duc la polarizarea societății și la incapacitarea instituțiilor politice de a funcționa optim, de a guverna țara într-un mod necesar atingerii interesului public.

După aceasta, următorul risc ține de șocurile energetice și implicațiile unor astfel de șocuri pentru stabilitatea economică, coeziunea internă și asigurarea unei politici economice care să aducă dezvoltare și prosperitate. 

Din perspectiva fiscală, un alt risc important este legat de derapajele fiscale și pierderea de fonduri europene, mai ales dacă acestea au implicații importante asupra stabilității macroeconomice și a capacității statului de a aloca resurse adecvate apărării și securității naționale. 

Recomandări

Povestea porcului electoral. Ce pedeapsă a primit un bărbat din Iernut care le-a dat alegătorilor câte un kil de carne şi o bere, ca să voteze cu primarul

Totodată, un alt risc important constă în fenomenele meteo extreme și de secetă severă. România pierde anual circa 1000 de hectare de teren arabil prin deșertificare, ceea ce ne pune în situația de a deveni dependenți de importuri de mâncare, mai ales într-un context geopolitic în schimbare. 

În ceea ce privește vulnerabilitățile, acestea au legătură în special cu infrastructura critică ce poate deveni ținta actorilor străini, deficitul de personal din instituțiile cheie ale statului, precum și calitatea redusă a politicienilor și decidenților care trebuie să gândească și să adopte măsurile necesare asigurării securității naționale. 

Aș vrea să închei spunând că în noua strategie ce va fi trimisă Parlamentului până la sfârșitul anului, experții de la Cotroceni trebuie să evite greșelile din strategiile precedente. 

Acestea erau solide la nivel descriptiv, enumerând o pleiadă de amenințări, riscuri și vulnerabilități, dar extrem de limitate la nivel analitic. SNAp 2020, spre exemplu, inventariază cuprinzător tot ce poate fi cuprins în amenințări, riscuri și vulnerabilități, dar nu trece la pasul eșențial de prioritizare și diagnostic structural pe care orice planificare strategică o cere. În SNAp 2020 lipsesc criteriile de discriminare între amenințări, riscuri și vulnerabilități, ceea ce ne lasă fără instrumente de prioritizare și ierarhizare. 

Amenințările din Marea Neagră sunt puse la același nivel cu cele care vin din Sahel, o regiune aflată la 3.000 km distanță. Ori o astfel de strategie trebuie să ierarhizeze clar amenințările, riscurile și vulnerabilitățile, pentru a putea ști, ulterior, cum să alocăm resursele pentru a le combate. Cele prioritare trebuie să primească, evident, mai multe resurse decât cele mai puțin importante. 

Greșelile din mandatul Iohannis pe strategia de securitate

–Referitor la strategia regimului prezidențial Iohannis, ești singurul expert român în relații internaționale care a criticat frecvent conceptul de securitate extinsă în baza căruia a fost creată strategia pe securitate. Poți explica ce înseamnă, din perspectiva studiilor de securitate, acest concept de securitate extinsă? De ce este el criticabil? Care ar fi propunerile tale? 

-Conceptul de securitate extinsă a fost introdus în 2015, la sugestia Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN) fondată de George Maior și Florian Coldea. În mare, acest concept reprezintă un import de idei din străinătate, prin preluarea unui concept cheie al Școlii de la Copenhaga (Buzan and Weaver, 1998) cu privire la natura securității și extinderea ei. Deci nu e nimic cu adevărat original aici, doar un import de idei din studiile de securitate în domeniul politicii de securitate. 

În termeni practici, de politică de securitate, conceptul de securitate extinsă presupune să tratezi o gamă foarte largă de probleme – de la drone ruseşti la plagiat – drept chestiuni de securitate, aplicându-le instrumente excepţionale. În strategia 2020-2024, noţiunea de securitate a ajuns să înghită totul, de la plagiat până la patrimoniul cultural, o extindere la infinit care riscă să înghită toate domeniile de politică publică. 

În practica românească, adăugarea a 18 domenii în cadrul conceptului a făcut imposibilă ierarhizarea acestora, ajungând la o diluare a înțelesului securității naționale. Dacă totul este securitate națională, atunci nimic nu mai este cu adevărat important. Conceptul umbrelă își pierde capacitatea analitică și normativă, după cum bine nota David Baldwin într-un articol mai vechi. 

Securitatea trebuie să rămână excepţională; altfel, justificaţia măsurilor intruzive (interceptări, mobilizare rapidă, cheltuieli extrabugetare) se toceşte. Când „totul” e securitate, publicul devine fie apatic, fie sceptic, iar legitimitatea măsurilor dure (ex. apărarea flancului estic) se erodează.

Totodată, în termeni politici, prin declararea oricărei politici drept chestiune de securitate națională, CSAT și serviciile capătă rol de coordonator, iar controlul parlamentar devine și mai rudimentar. Doar președintele și serviciile au beneficiat de acest „cadru elastic”⁠, crescând influența președintelui în domenii în care nu are atribuții și a crescut puterea de intruziune a serviciilor în domenii precum justiția, devenită „câmp tactic” al SRI. Asta a redus și mai mult controlul democratic asupra serviciilor (de tipul checks-and-balances), permițând serviciilor să intervină în jocul politic și instituțional, cu deja celebrele cazuri din justiție ale lui Florian Coldea și Dumitru Dumbravă.

Propunerea mea constă în revenirea la o definiție mai restrânsă a securității naționale (protecția suveranității, integrității teritoriale, ordinii constituționale și a funcționării infrastructurii critice). Asta înseamnă să nu includem sărăcia, cum voia George Simion, sau educația, cum declara Nicușor Dan. Asta nu înseamnă că acest tip de probleme nu sunt priorități naționale, dar nu pot fi gândite drept aspecte ce țin de securitatea națională. 

Revenirea la o conceptualizare tradiţională de securitate nu înseamnă că ignorăm ameninţările actuale, ci că le protejăm prin: (1) claritate conceptuală, (2) prioritizare bugetară, (3) control democratic. Extinderea fără limite creşte costurile şi scade legitimitatea; un nucleu dur, limitat, menţinut sub control parlamentar, garantează atât eficienţa operațională, cât şi respectul pentru normele constituţionale.

Ce este China pentru România: amenințare, partener sau rival? 

–În vechea strategia de securitate, China nu există ca referință, nici ca partener de încredere, nici ca risc sau amenințare la securitatea națională. Cum crezi că ar trebui România să se raporteze la China în viitoarea strategie pe securitate?

-În ceea ce privește China, eu cred că România a acționat corect, atât la nivel strategic cât și practic. Lipsa unor mențiuni în SNAp 2020 e notabilă dar nu cred că este o problemă fundamentală pentru gândirea strategică românească. 

În noua strategie, eu cred că România ar trebui să se alinieze cu trepiedul Uniunii Europene care vede China drept partener-competitor-rival și să continue abordarea de tipul „de-risking” prin reducerea deficitelor comerciale, reducerea graduală a dependențelor critice, dar menținând relații cordiale și sprijinirea fluxurilor comerciale într-un mod mai echitabil și echilibrat. 

În această privință, eu aș vedea ca politica românească față de China să fie definită pe patru piloni: apărarea infrastructurii critice, de-risking, diversificarea relațiilor comerciale și menținerea unui dialog structurat pe teme de interes comun. 

–Ce ai aduce nou în strategia Administrației Dan având în vedere noile provocări în materie de securitate și planurile UE de consolidare a securității europene?

-Într-o nouă strategie de apărare/securitate, aș aduce niște schimbări conceptuale și de prioritizare. Aș începe prin enumerarea principalelor obiective și interese naționale, pe care le-aș enumera limitativ, pentru a asigura claritatea și coerența strategică. 

Apoi aș urmări ierarhizarea principalelor amenințări, riscuri și vulnerabilități. Și aici aș evita să enumăr o serie nesfârșită de fenomene, pentru că documentul trebuie să fie unul strategic, util din punct de vedere al planificării și operaționalizabil, deci scurt și la obiect. Fiecare amenințare, risc și vulnerabilitate trebuie legat de un obiectiv dintre cele enunțate anterior. O amenințare, un risc, o vulnerabilitate sunt astfel doar în relație cu unul dintre obiectivele enunțate. Spre exemplu, protecția integrității teritoriale, unul dintre interesele naționale de prim rang, sunt este legat direct de amenințarea produsă de revizionismul rusesc (amenințare 🡪 obiectiv). 

Următorul pas într-un exercițiu de planificare strategică implică dezvoltarea unei concept strategic unitar pentru politica de securitate națională. Acest lucru se poate face cel mai bine, cred eu, prin exerciții de tipul competitiv, în care ai mai multe echipe de experți și practicieni care primesc sarcina de a dezvolta o logică de acțiune diferită, iar la final are loc o dezbatere din care reiese un concept strategic pentru securitatea națională a României. Acest exercițiu trebuie să se bazeze pe definirea comună a obiectivelor și identificarea și ierarhizarea amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților. 

Un model de concept strategic unitar putem găsi în Finlanda, spre exemplu, unde au adoptat un concept de tipul „whole-of-society”, unde toți actorii din societate, indivizi, instituții publice, afaceri contribuie la pregătirea și asigurarea securității naționale, a capacității de apărare și descurajare. Noi nu trebuie să-i copiem, ci trebuie să venim cu propriul nostru concept strategic, având în vedere obiectivele de securitate națională și ierarhia de amenințări, riscuri și vulnerabilități. Important este însă să avem o logică dominantă, care să ghideze intelectual, politic și operațional tot ce facem ca stat și societate pentru securitatea națională. 

Cum testăm dacă avem o strategie de securitate bună

–Cum evaluezi dacă o strategie pe securitate este una bună sau mai puțin bună, chiar nesatisfăcătoare?

-Ce face diferența între o strategie de securitate bună și una proastă ține de capacitatea documentului de a ghida coerent, realist și eficient acțiunea statului în fața amenințărilor identificate. 

Pentru a vedea cât de bună este o strategie de securitate, putem să o supunem unor teste simple. Primul test este cel al coerenței interne. Există un fir roșu care trece de la început și până la finalul strategiei? Există o relație clară și coerentă între obiective și mijloace? Dacă da, atunci strategia trece testul coerenței interne. Dacă nu, avem o problemă.

Al doilea test ține de prioritizare și concentrare. Reusește strategia să prioritizeze câteva obiective și amenințări cheie sau enumeră o listă interminabilă, fără structură și ierarhii clare? Strategiile bune selectează 3-5 obiective fundamentale și 6-7 amenințări, riscuri și vulnerabilități. Cele slabe listează zeci sau sute de amenințări sau valori, fără ierarhie, ceea ce le face inutile în practica planificării securității și apărării. 

Al treilea test are legătură cu menținerea unei legături realiste între obiective și mijloace. O strategie bună stabilește priorități în termen de obiective și alocări de resurse și capabilități. Nu poți obține tot ce vrei, avem întotdeauna limitări inerente legate de ce putem face, deci rolul unei strategii este să asigure o legătură realistă între ce vrem și ce putem face. 

Un al patrulea test are legătură cu capacitatea de a măsura indicatori concreți, de tipul SMART, de evaluare. O strategie bună vorbește în termeni concreți, cu ipoteze testabile și care, în consecință, ne permite să învățăm din propriile noastre greșeli. Asta a lipsit aproape întotdeauna la noi. 

Un ultim test important ține de integrarea externă cu conceptul strategic al NATO și documentele strategice ale UE. O strategie bună articulează poziția României în arhitectura de descurajare și apărare aliată, asigură rolul României în infrastructura industriei de apărare europene, printre altele. O strategie slabă nu ține cont de documentele și conceptele strategice ale NATO și UE. 

–Există un model vestic de a scrie o strategie pe securitate? Care este modelul de strategie pe securitate în care te regăsești?

-Există mai multe modele de scriere a unei strategii de securitate. În Occident avem practic două modele, cel american, care se concentrează pe triada „ends-ways-means” și gândește în termeni de „mare strategie” și cel european, care se dorește mai degrabă ca un cadru de referință strategic, nu foarte operaționalizabil și care are un accent profund descriptiv. Asta înseamnă că modelele europene ajung deseori să fie liste lungi de obiective, amenințări, abordări și alocări de resurse. 

Eu mă regăsesc în rigoarea abordării americane, centrate pe prioritizare, pe legarea clară și coerentă a „ends-ways-means”, astfel încât să fie un document util, operaționalizabil, nu doar o declarație de intenții, idei, și perspective.

Însă eu prefer ca astfel de documente să fie pregătite printr-un proces deliberativ, cu implicarea practicienilor din instituții, a experților din mediul academic și a oamenilor din think tanks. Eu aș vrea să văd în România un model adaptat după Proiectul Solarium al Președintelui Eisenhower.

Pe scurt, eu susțin un model care transformă strategia de securitate într-un instrument clar, util instituțiilor din sfera securității naționale, nu doar într-un document declarativ, care enunță o serie de idei și principii, dar fără finalitate.

–Cum ar trebui să se raporteze România la efectele facțiunii MAGA? Pot fi ele considerate un risc la securitatea națională, având în vedere că această facțiuni politică împărtășește multe dintre tezele Kremlinului? 

-MAGA este o expresie americană a unui fenomen transnațional și a unei mișcări și rețele transnaționale cu o serie de idei de factură conservatoare, revizioniste, tradiționale și anti-liberale, anti-pluraliste. 

Istoric, astfel de mișcări transnaționale au constituit o provocare importantă pentru regimurile liberal-democratice din Europa și nu numai. Efectele politice concrete ale ideilor MAGA, traduse în politici de securitate ale SUA, pot reprezenta amenințări, riscuri sau vulnerabilități pentru România, dar eu nu cred că ar trebui să definim o astfel de mișcare drept un risc la securitatea națională. 

Asta pentru simplul fapt că eu militez pentru un concept de securitate națională mai tradițional, mai îngust și coerent, care nu include o varietate de domenii și teme, într-o continuă expansiune de la un mandat prezidențial la altul. 

Soluția la provocările aduse de acest val de dreapta radicală nu trebuie să constea în securitizarea ei, ci în eliminarea surselor care îi oferă energie politică, sursele care îi aduc sprijin popular. Efectele derivate din acțiunile acestor mișcări, în SUA sau în alte locuri, ar putea fi clasificate drept amenințări, riscuri sau vulnerabilități în măsura în care afectează noțiunile tradiționale ale conceptului de securitate naționale, dar nu mișcarea politică în sine. 

Fotografii: Agerpres

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.