Ce și cum au preluat ultranaționaliștii români din moștenirea legionară. Interviu cu Cosmin Cercel, profesor de drept la Universitatea din Ghent, Belgia

Având în vedere ascensiunea politică a extremei drepte din România, Libertatea a încercat să înțeleagă contextul social și politic mai larg care încurajează aceste facțiuni ultranaționaliste, dar și asemănările și deosebirile dintre fascismul interbelic și cel contemporan. 

Cosmin Cercel, profesor de drept la Universitatea din Ghent (Gent), Belgia, explică astfel, în acest interviu, atât contextul românesc istoric, specificul intern, dar și dimensiunea internațională a extremei drepte, care după 1945 a devenit tot mai europeană și mai globală. 

Cosmin Cercel este doctor în drept al Universității Paris 1 Pantheon-Sorbonne, unde a susținut o teză asupra relației dintre drept și politică în contextul comunist românesc. 

Despre originile extremismului de dreapta contemporan

Libertatea: Ați publicat studii în care ați analizat ascensiunea extremei drepte în perioada interbelică în România pentru a înțelege cauzele sociale care au încurajat legionarismul românesc, dar și ordinea constituțională din acea perioadă. Ce corelații găsiți între mișcarea fascistă interbelică și cea din prezent? 
Cosmin Cercel: Să o spunem din capul locului: aici avem un paralelism temporal formal izbitor. În anii 30 aveam o țară traversată de inegalități, condusă de o clasă politică izolată de realitățile sociale și în criză de legitimitate, o situație geopolitică tot mai tensionată – mai ales după 1933 și afirmarea revizionismului german – toate suprapuse peste efectele unei crize financiare dintre cele mai grave. Pe undeva sună foarte familiar. 

Recomandări

Miniștrii Guvernului AUR dacă George Simion devine președinte: oameni de afaceri, traseiști politici și admiratori ai Mișcării Legionare

Dar dincolo de asta, corelație mi se pare un termen mai potrivit, în măsura în care o linie directă de filiație e mai greu de stabilit, deși nu imposibil. În schimb, este clar că sunt multe care ne separă de contextul interbelic, de la tehnologie, constrângeri juridice și discursive, forme de comunicare și, evident, experiență istorică. Într-un sens, s-ar putea să fie chiar mai complicat, dacă ne gândim că atunci, stânga își număra membrii de partid în Franța și în Germania în sute de mii. Cu toate astea, până mai ieri, mulți dintre colegii istorici, politologi și constituționaliști au încercat să se țină departe de a examina serios posibilitatea unei asemenea corelații. 

Pentru istorici, fascismul trebuia în mare parte să fie considerat, cel puțin metodologic, ca un fenomen consumat, iar în ultimii ani, politologii și constituționaliștii s-au ocupat mai mult de ceea ce numeau populism, un soi de termen ad-hoc care venea să descrie o practică politică ce nu se înscria propriu-zis în orizontul extremei drepte, ci era mai degrabă un soi de autoritarism soft încă încadrabil în limitele politico-juridice ale ordinii stabilite. 

În ceea ce mă privește, ambele poziții mi s-au părut cumva artificiale și am încercat prin ce am scris să surprind liniile de continuitate dintre fascismul istoric și formele prezente. Sigur că sunt multe diferențe și voi reveni asupra lor, dar ceea ce mi se pare important este un aer de familie cât se poate de clar care devine cu atât mai vizibil dacă ne uităm din perspectiva ordinii constituționale și a bazei sociale. 

Recomandări

Deniz Floroiu, zis „Gucci”, vrea să scape de extrădarea din Columbia. Infractorul de origine albaneză e condamnat la 11 ani în România pentru trafic de persoane

Foarte pe scurt, în interbelic avem de-a face cu o societate extrem de inegală economic și relativ fragmentată politic, administrativ, instituțional și cultural. Pe de altă parte, avem și un proiect – limitat, ce e drept – de modernitate juridică: o deschidere a cetățeniei către toți locuitorii indiferent de apartenența culturală și de clasă, drept de vot pentru bărbați, etc. Din motive istorice cumva contingente (poziția statului față de revoluția din octombrie și de Uniunea Sovietică, caracterul de castă al elitei politice din Vechiul Regat, etc), inegalitățile de clasă nu se regăsesc articulate politic sub forma unor proiecte progresiste (până și țărănismul inițial pe baze narodnice eșuează într-un agrarianism național), ci vor fi înscrise încet într-o mișcare antisistem, bazată pe mit, xenofobie, antiuniversalism, și așa mai departe, care devine o revoltă față de formele politice și juridice ale iluminismului. De la început, dușmanul mișcării ultranaționaliste locale este universalismul (oricât de limitat a fost acesta) conținut în Constituția de la 1923, și anume egalitatea formală dintre cetățeni. 

În zilele noastre mi se pare că obsesia naționalismului local cu Uniunea Europeană are mai puțin de a face cu o critică a economiei politice ce susține proiectul european, cu o critică a inegalităților sociale pe care le produce în rândurile celor ce muncesc, cât se prezintă drept o critică a egalității formale și a universalismului drepturilor. Formele criticii sunt similare: o spuneau în trecut cei asociați mișcării legionare și o spun și acum o serie de partide politice parlamentare, laolaltă cu propaganda rusă și social media trumpistă: democrația e o formă revolută care încurajează corupția și care va degenera mai devreme sau mai târziu în anarhie sau comunism, astea pentru că există un plan bine ticluit de „iudeo-masoni/comuniști”. 

Recomandări

Violența din spatele lui Simion. Ce alegi când votezi cu „protejatul mai tânăr”?

Dacă ne uităm mai bine în jur și vedem cine promovează și vrea să creadă în aceste idei avem, pe de-o parte, diferite grupuri ale unui capital local ce se simte strâns cu ușa de capitalul global, sectoare ale oligarhiei globale care sunt specializate în a pescui în ape tulburi și o masă de votanți din clasa muncitoare și sectoarele industriale care se simt vizați de schimbări difuze și radicale în producție. 

În interbelic aveam o structură de capital local care încerca să limiteze influența capitalului străin și a ideilor progresiste în rândurile muncitorimii industriale, alături de o masă de țărani împroprietăriți care se temea de șocurile piețelor, de creditele agricole și privea cu suspiciune viitorul. Ultranaționalismul vine tocmai să umple spațiul acesta intermediar dintre clase, nu prin instituții, ci prin militantism, care deviază cererile și neliniștile, multe dintre ele legitime, produse de legile de fier ale economiei și de mecanismele modului de producție capitalist, către tot soiul de dușmani personalizați: evreimea mondială, Soros, Bruxelles, comunismul revoluționar, „sexo-marxismul”, și așa mai departe. Umplând acest spațiu, el produce două lucruri: continuitatea unor relații de putere și de producție și mobilizarea politică pentru erodarea limitelor instituționale care ne pun măcar juridic pe un picior de egalitate. 

Postfascismul, o nouă realitate politică

– Cum am ajuns totuși la această atmosferă socială? 
– E cumva foarte simplu: dacă în interbelic mișcarea de stânga era persecutată din motive de siguranță națională, fiind, dacă nu ilegală, cel puțin supusă constant la procese, represiuni și vexațiuni de tot soiul, în ultimii 30 de ani, consensul public a fost că orice formă de marxism e potențial criminală și stângismul se reduce la așa-zisa corupție social-democrată. Atunci când nu ai cum să articulezi inegalitățile sociale și economice – care sunt acolo că vrem sau nu – în forme politice raționale, ele se articulează în „trezire întru conștiință”, sub formă de proiecte etno-naționaliste, care sunt esențial reacționare. Alienarea și fricile produse de inegalități și lipsa unui orizont sunt recuperate într-un imaginar al unui corp politic în care cu toții suntem „frați” și ale cărui limite sunt constant negociate prin producerea de sciziuni: mai ieri erau evreii, apoi romii, apoi „străinii de neam”, astăzi LGTBQ+, globaliștii, și tot așa. 

Unul dintre istoricii cei mai lucizi ai interbelicului, Enzo Traverso, postula în timpul primului mandat Trump că avem de-a face la nivel global cu un postfascism, punând accentul foarte mult pe post, în sensul în care mișcările de extremă dreaptă și ultranaționalismele contemporane se înscriu în siajul fascismului istoric, dar vor să marcheze conștient o distanță – sunt mai atente la discursul antisemit, încearcă să mimeze o respectabilitate care să le permită accesul la politica instituționalizată și nu se prezintă fățiș ca opuse ordinii statului. Or, eu cred că nici în interbelic, opoziția nu a fost doar una radicală, ci mai degrabă una strategică, ce presupunea o critică și o instrumentalizare ale cadrului instituțional amestecate cu răbufniri de violență și asta e valid atât cât îl privea pe Mussolini în 1920 sau pe Codreanu în 1920-1930. În momentul de față vedem tot mai mult că distanța pe care ultranaționalismul voia să o întrețină cu trecutul e tot mai mică atât la nivel declarativ, cât și ca performanță politică. Altfel spus, nu știu cât mai ține acel post-. 

– Există germeni specifici pentru România care încurajează mișcările politice de extremă dreapta sau România urmează pur și simplu un trend extern?
– Un lucru mi se pare important de subliniat: extrema dreaptă a avut dintotdeauna o dimensiune cât se poate de internațională, iar după 1945, adică după declararea oficială a morții sale, ea a devenit tot mai europeană și mai globală. 

Deși poate părea ciudat, ținând cont de faptul că vorbim de ultranaționalism și de o predicare a valorilor eterne ale identității naționale, există un filon transnațional al fascismului, care trece dincolo de o simplă imitare la nivel de uniforme, sloganuri și retorică reacționară. În interbelic, fasciștii se citeau și se citau între ei, după cum la sfârșitul secolului al 19-lea, antisemiții și reacționarii o făceau. Nu doar că fasciștii din trecut mențineau corespondență și întâlniri semi-oficiale și își ofereau suport financiar clandestin, dar însăși biografiile lor sunt legate de experiențe transnaționale (de exemplu, peregrinările lui Codreanu la Berlin și Grenoble). Nu ar trebui poate să ne mire că Zelea Codreanu este un poster-boy pentru facțiuni din alt-right-ul american. 

De aceea aș spune că distincția între trenduri externe și interne e relativ dificilă. Ea ține de o anumită traiectorie istorică a României în secolul trecut, care poate marchează specificul extremei drepte de aici. Asta ține de o conștiință resentimentară a condiției de periferie pe care o bună parte din istoriografia și politica națională de sfârșit de secol 19 și început de secol 20 a întreținut-o ca politică de stat: un etno-naționalism cultural și politic, tot timpul în tensiune cu palierul reformator și formal universalist al discursului constituțional. 

Un bun exemplu este conceptul și practica cetățeniei care a fost – și încă mai este înțeleasă – în termeni etnici și nu politici, ceea ce a făcut ca mai tot timpul, imaginarul nostru politic să fie bântuit de ideea unei unități de sânge, presupus reale, care e opusă mofturilor occidentale, instituțiilor artificiale, împrumutate. Or, o parte importantă din juriștii Germaniei naziste spuneau cam aceleași lucruri despre Germania. 

Apoi, dincolo de acest filon reacționar bine ancorat în „cultura mare” și pe undeva înăuntrul statului, mai avem un filon anticomunist care a proliferat după 1989 până la punctul de a deveni un soi de marcă și de reacție pavloviană în spațiul public. Deși prezentat ca o reacție la ororile socialismului real, originile lui sunt foarte vechi, ancorate într-un refuz al formelor produse de revoluția franceză care a marcat nu doar tombaterele, ci și pe liberalii noștri moderați de la pașopt, și a devenit politică de stat în interbelic, participând în mod efectiv la susținerea extremei drepte. De exemplu, originile mișcării legionare se află într-un activism antigrevă susținut cel puțin tacit de către stat în două rânduri, la începutul anilor ’20 și în timpul grevelor din 1933. 

De aceea cred că în zilele noastre sunt o serie de confuzii în spațiul public privind extrema dreaptă ca un continuator al național comunismului (sau socialismului naționalist din 1970-1980). 

Filonul anticomunist e mult mai puternic și mai înrădăcinat, și în strânsă legătură cu o ordine ierarhică, presupus naturală, care vine din romantismul politic de secol 19 și din practica constituțională a reacțiunii și restaurației. Se întâmplă că am recitit de curând Regulamentele Organice de la începutul secolului 19 (un text care a primit confirmarea la vremea lui din partea Imperiului Rus) și prezintă un ghid pentru o societate ierarhică, de castă, condusă de o aristocrație ce practica sclavia, și se afla sub controlul și protecția a două imperii. 

Mi se pare că deja conține multe dintre elementele pe care extrema dreaptă le caută în proiectele sale politice: rasism instituționalizat, o inegalitate de statut și o înscriere într-o ordine geopolitică bazată nu pe drept, ci pe forță.

Decizia CCR de anulare a alegerilor: nu a fost o lovitură de stat

– Cum explicați recenta criză constituțională prin care a trecut România prin anularea alegerilor prezidențiale printr-o neașteptată decizie a CCR? A fost ea o lovitură de stat, așa cum o descriu unele voci radicale de dreapta? 
– În teoria constituțională din secolul 19 și începutul secolului 20, lovitura de stat avea un sens tehnic descriptiv și privea situația în care guvernanții – adică o instituție sau un corp politic – suspendau ordinea constituțională în vederea instaurării unui nou regim. 

După anii 1930, conceptul a devenit din ce în ce mai normativ, fiind înțeles ca o practică negativă, care distruge aranjamentele constituționale democratice. Tehnic, nu cred că am avut de-a face cu așa ceva: CCR a făcut orice altceva decât să suspende Constituția. 

Sigur, putem să nu fim de acord cu rezultatele deciziei, putem la fel de bine să considerăm argumentarea juridică drept defectuoasă și la fel de bine putem să spunem că efectele politice ale deciziei sunt inadecvate, că legitimitatea Curții este știrbită și așa mai departe, dar asta este cam tot ce putem face: ordinea constituțională nu a fost suspendată. Dacă e să interpretăm cu bună- credință hotărârea din 6 decembrie 2024, Curtea și-a afirmat o putere specifică de a „veghea la respectarea procedurii pentru alegerea președintelui” care derivă din rolul ei de a asigura supremația Constituției. În baza acestei puteri și a conținutului documentelor declasificate produse de CSAT, a constatat că procesul electoral a fost viciat și a anulat alegerile. 

Decizia a fost, desigur, neașteptată și nesatisfăcătoare, pentru mulți deschizând o serie de întrebări legate de conținutul documentelor declasificate care era destul de ambiguu, de pașii procedurali pentru viitor și, evident, de afirmarea acestei puteri care nu era una explicită. Câteva săptămâni mai târziu, Comisia de la Veneția a emis o opinie consultativă cu privire la condițiile anulării alegerilor de către curțile constituționale. La o lectură a acestora, mi se pare că aproape toate aceste condiții – cu excepția posibilității unei căi de recurs – pot fi considerate, ce-i drept, foarte la limită, a fi îndeplinite. Apoi mai este chestiunea deciziei BEC, care la rândul ei a produs o serie de dezbateri și care se folosește de deciziile CCR din octombrie (în cazul candidaturii doamnei Ivanovici-Șoșoacă) și din 6 decembrie, invalidând candidatura domnului Georgescu. 

Cred că problema centrală aici este una a ceea ce înțelegem prin existența unei ordini constituționale și a unei proceduri constituționale. Personal, o spun din capul locului, nu sunt un partizan al democrației procedurale sau al juridicizării politicului. Din contră, cred că multe dintre aceste tensiuni pe care le are sistemul nostru politic se datorează unei încrederi oarbe că procedurile pot să ne salveze de alegeri politice, de noi înșine și de alegerile istorice pe care le-am făcut de multe ori fără să le gândim. 

Dar, în condițiile în care există o asemenea ordine constituțională și un asemenea discurs care pune explicit CCR în poziția de garant al Constituției, nu cred că putem vorbi de o lovitură de stat. Decizia nu e nici măcar în ruptură cu practicile existente, și nici total dincolo de limitele unui liberalism procedural, care în ultima vreme își afirmă o față tot mai autoritară. 

Dar toate astea trebuie puse în contextul istoric pe care îl traversăm: un război de agresiune la granițele României, o schimbare de cadre și de politică internațională în SUA, o creștere a discursului anticonstituțional, o criză de încredere față de instituții și o ceață instituțională foarte groasă în jurul militantismului de extremă-dreaptă, precum și al procesului electoral privind alegerile prezidențiale. 

Citite în acest context și față de reacțiile produse de tot soiul de voci în social media – de la Musk la Trump via Dmitry Peskov – toate taxând performativ „totalitarismul liberal” al Uniunii Europene și al CCR, mi se pare că decizia CCR se înscrie și mai puțin în zona unei reacții autoritare – fie ea și a unui autoritarism soft, cât se înscrie în interiorul unui discurs de protejare a Constituției. Evident, nu toți suntem de acord cu această constituție și nici juriștii nu se înțeleg asupra conținutului ei, dar atâta vreme cât avem o Curte, ea și-a apărat rolul. 

Ca o paranteză finală, mi se pare că nu doar voci radicale de dreapta creditează această poziție. Liberalismul a avut dintotdeauna o componentă autoritară – manifestată istoric prin stări de urgență, măsuri de siguranță, securitizare, etc. – pe care a încercat cu diferite eforturi să o ascundă sub eșafodajul constituțional: drepturi civile și politice, garanții procedurale, etc. De cele mai multe ori, dimensiunea autoritară a democrațiilor procedurale a fost ținută ascunsă, dar asta nu înseamnă că nu există o distincție între autoritarism și constituționalismul liberal și că toate formele de guvernare prin lege și constituție sunt un talmeș-balmeș dictatorial. Există o diferență în a fi judecat de un judecător incompetent și potențial corupt și a fi aruncat într-un centru de detenție fără nicio mediere. 

De aceea, multe dintre criticile deciziei mi se par că pierd din vedere elementul discursului constituțional care cumva obliga CCR să ia o decizie în acest sens, după cum pierd din vedere și încărcătura istorică a momentului, ștergând pericolul extremei drepte interne și transnaționale. Altfel spus, dacă avem un discurs constituțional, ne putem aștepta ca actorii săi să-și apere rolul și locul în cadrul său. 

Turbulenții ani ’30 și limitele constituționale

– Puteți găsi similitudini între decizia CCR din prezent și alte momente constituționale excepționale din trecut? 
– Trăim vremuri extrem de tulburi și de periculoase și nu vreau să inflamez și mai mult o situație deja tensionată. Paralele le putem construi, dar bănuiesc că avem o responsabilitate de a ne poziționa critic atât față de puterile formale ale statului, cât și față de puterile difuze, transnaționale și exterioare acestuia. Suntem într-un context în care, după cum văd eu lucrurile, ni se propune o reconstrucție a ordinilor constituționale pe baze care nu sunt nici măcar formal egalitare. 

Atacurile împotriva democrației procedurale liberale, cu toate neajunsurile ei, vin acum din partea unei alianțe dintre o extremă dreaptă globală și un capitalism care s-a săturat de frâiele reglementărilor statale. 

E o epocă în care se văd deja zorii unui constituționalism întunecat, foarte asemănător formal cu cel al epocii Restaurației postnapoleoniene sau al bonapartismului lui Napoleon al-III lea, dacă nu mai rău, și anume, de ceea ce Franz Neumann numea în contextul Germaniei naziste „constrângere economică directă” (și anume, absența medierii raționale juridice). 

În aceste condiții avem de-a face cu ceva asemănător cu anii 1930, în momentul în care statul român – care era deja unul foarte autoritar sub Constituția de la 1923 – încearcă să se apere prin intensificarea măsurilor de excepție pe care le înscrie în ordinea constituțională ca o practică normală. 

Există o hotărâre a Secțiilor Unite ale Curții de Casație din mai 1934, dată în contextul afacerii Škoda, care spune tocmai asta: măsurile excepționale sunt parte integrantă a ordinii constituționale. Mi se pare că e un paralelism între cele două momente istorice, și  pe undeva în logica ce susține cele două decizii, în sensul unei reacții instituționale grăbite și lipsite de posibilitatea unei analize a consecințelor și efectelor politice pe termen mediu și lung. 

În 1934, România trecea printr-o criză serioasă, marcată de greve, violență politică și de probleme legate de disoluția ordinii internaționale susținute de tratatele de la Versailles. Reacția a fost o revenire la o poziție de forță similară celei de la începutul anilor ’20: stare de asediu, prezență a armatei în spațiul public, creșterea puterilor jandarmeriei, cenzură, ca forme de protecție a ordinii constituționale. 

Și astea în condițiile în care doar Cehoslovacia și Polonia – dintre vecini – nu aveau pretenții teritoriale asupra României. Sper să nu fim acolo, dar pot vedea un paralelism în sensul unei repoziționări în care măsuri excepționale, fie ele și ancorate în ordinea constituțională, riscă să devină regula, iar asta se produce într-o lume în care deja avem de-a face cu o normalizare a logicii urgenței de aproape douăzeci de ani. Ceea ce nu e un semn bun. 

– Ați descris lupta anticorupție din România mai degrabă într-o notă critică. Puteți explica unde anume s-a greșit la nivel de implementare, atunci când această strategie a fost încurajată de către lideri politici și societatea civilă? A împrumutat lupta anticorupție anumite elemente din ideologia fascistă? 
– Cred că sunt două paliere pe care mi-am bazat critica. Unul e un palier care ține de substanța logicii anticorupție. Eu cred că nu putem produce un discurs anticorupție eficient dacă nu este dublat de o critică a modului de producție capitalist. 

Pur și simplu nu văd cum putem distinge efectele negative ale corupției de efectele unui mod de producție care presupune o distribuție inegală de putere economică, ce va căuta întotdeauna să se traducă în putere politică. 

În acest fel, un discurs anticorupție nu vine decât să facă o distincție cât se poate de artificială între un capital bun, care joacă după regulile stabilite de stat (dar e oare așa în practică?) și unul rău, care distorsionează ordinea și regulile (și când a fost altfel?). Aceasta e o critică de principiu, care cred că e una de ordin fundamental, și evident nu cer nimănui să fie de acord cu mine. 

Dar mai e o critică ce privește mijloacele prin care anticorupția s-a înscris în funcționarea statului, și asta este poate mai vizibilă. Problema mea a fost: bun, dacă avem un cod penal și unul de procedură penală, și o constituție cu diferite garanții procedurale, de ce mai e nevoie și de altceva? 

Și acest altceva a fost crearea unor instituții ad-hoc, înscrierea într-o strategie națională legată de cea de apărare a țării  – ce a dat naștere la o logică securitară foarte serioasă, cu derive vizibile – și mobilizarea unui discurs moralist care să susțină toate aceste eforturi instituționale. 

Foarte pe scurt: anticorupția a produs o stare de excepție fictivă și a deschis niște porți nebănuite pentru practica represivă. Să nu fiu înțeles greșit, evident sunt de acord că există corupție și că ea este un lucru grav, și că este rea – și nu doar un efect secundar al capitalismului cu care trebuie să trăim strângând din dinți. 

La fel, nu e locul de a deplânge diferite situații punctuale și abuzuri. Poziția mea e una legată de ceea ce s-a întâmplat cu ordinea constituțională și legitimitatea ei. Puterile crescute de investigare ale serviciilor și ale procurorilor au făcut din anticorupție o armă politică redutabilă, care după cum s-a văzut a fost folosită fără multă distincție. De asemenea, discursul moralizator care a mobilizat o parte din societatea civilă și sectoare importante din opinia publică a avut consecințe foarte serioase. 

Dintr-odată, corupția a încetat să mai fie înțeleasă ca o practică infracțională a unor indivizi și a fost aruncată asupra întregului spațiu politic: „toți fură”. De aici până la a produce o echivalență între corupție, democrație și societate nu a mai fost mult. Or, confuzia asta a fost materialul discursului anticorupție produs de Legiune în anii 1930: politica e coruptă, corupția este o tară morală adusă de străini, politicianismul trebuie distrus, democrația produce în mod necesar corupție. 

Sloganul „ciuma roșie” utilizat împotriva PSD e revelator de originile acestea și de liniile de continuitate. Pentru intelectualii legionari, ca și pentru o parte din bunii intelectuali conservatori ai României anilor 2000, exista o relație clară între comunism și corupție. Rezultatul pe care îl avem acum este că pături populare consideră că nimic nu mai poate și nici nu mai trebuie salvat din pluralismul politic și ordinea liberală. 

Ce este democrația militantă

– În această perioadă, decizia excepțională a CCR de anulare a alegerilor prezidențiale a fost interpretată/explicată în termenii democrației militante, fără ca publicul larg să înțeleagă în profunzime acest nou concept. Ce înseamnă democrație militantă și care sunt pericolele ei? 
– Lucrez în momentul de față la o carte despre măsurile de urgență în perioada interbelică în Franța și în România, și un capitol este dedicat democrației militante – asta face ca anumite texte să îmi fie foarte proaspete în minte. 

Democrația militantă e un concept care e strâns legat de experiența anilor 1930 în Europa și își are originile într-un eseu al constituționalistului german Karl Loewenstein – pe atunci într-un exil recent în SUA după venirea la putere a naziștilor – publicat în 1937. 

Ideea lui Loewenstein era că în fața mobilizării fasciste și a tehnicii sale de propagandă și practică politică, „democrațiile trebuie să devină militante”, „luptând cu fascismul pe propriul său plan”. 

Eseul face un inventar al măsurilor luate de diferite democrații – unele dintre ele doar nominal democrații – în încercările de a limita efectele de mobilizarea a forțelor fasciste și încearcă să afirme o necesitate a unei reacții de forță, care să se rupă de iluzia unui „fundamentalism democratic” și a unei adeziuni stricte la proceduri și garanții instituționale, „luptând focul cu foc”, în interiorul unui orizont ce este ghidat de liberate și demnitate umană. 

În multe feluri, noțiunea de democrație militantă se aseamănă cu o formă de „stare de necesitate” democratică sau stare de asediu împotriva fascismului. Conceptul a fost apoi reluat și a stat la baza unor forme constituționale de „democrație defensivă”, ca în Germania de după 1945. O regăsim în diferite constituții care au integrat o serie de limite de revizuire privind caracterul democratic al statului sau protecția drepturilor fundamentale (articolul 152 din Constituția noastră e un exemplu), după cum o serie de prevederi legale care interzic simboluri și discursuri totalitare și/sau fasciste, foarte puțin utilizate în România, deși prezente. 

Dar în sensul său originar, conceptul a cunoscut o renaștere sub primul mandat Trump, continuând ideea că democrația trebuie să se apere atunci când este sub asediu, la nevoie printr-o suspendare a drepturilor fundamentale.

– Cum recunoaștem și definim primejdiile antidemocratice? 
– Cred că este interesant că inițial conceptul viza amenințarea fascistă, și nu e vorba de orice amenințare privind ordinea constituțională. Loewenstein considera fascismul nu atât ca o ideologie cum l-am considera astăzi, ci mai degrabă ca o tehnică sau tehnologie politică de putere ce se bazează pe „emoții” și refuză raționalismul, și prin esența sa se poziționează împotriva logicii constituționale ce presupune primatul raționalității. 

Evident, conceptul este vetust, modul de înțelegere a democrației constituționale e oarecum rigid și utilizarea practicilor subsumate democrației militante a dat greș peste tot, mai puțin în Marea Britanie. Foarte pe scurt, democrația militantă presupune o depășire a democrației în numele și sub stindardul democrației. 

Utilizarea sa în a descrie ceea ce s-a întâmplat în decembrie și în februarie nu mi se pare neapărat hazardată, dar trebuie înțeles că ea poate să acopere și practici mult mai serioase și mai grave decât decizia anulării alegerilor. 

Pe de altă parte, există un risc ca un asemenea concept să ascundă și eventual să legitimeze uzurpări de putere. Un exemplu istoric foarte clar este instituirea dictaturii carliste în 1938, care evident nu avea nimic democratic în ea, dar avea toate elementele unui militantism nominal anti-fascist, dar ideologic extrem de apropiat. 

Dar ceea ce cred că este fundamental problematic în practica democrației militante din trecut și riscurile pe care le prezintă și astăzi este tentația de a tăia colțuri procedurale și a limita exercițiul drepturilor în lipsa unui suport popular și în condițiile unor sciziuni sociale majore. Pe scurt, democrația militantă poate fi legitimă, dar nu poate fi eficientă în lipsa unui consens politic larg. 

Regimul de dinainte de 1989 s-a stins, declarând o stare de urgență națională și luând decizia de a trage în popor

– Într-un articol publicat recent susțineți că, în perioada postdecembristă, anticomunismul a dominat discursul politic și identitatea constituțională, ștergând astfel politicile emancipatoare ale statului și permițând ascensiunea extremei drepte. Puteți dezvolta puțin această idee, de ce liberalismul românesc ar încuraja extrema dreaptă? 
– Este exact. Cu foarte puține excepții, anticomunismul care continuă să domine spațiul public este unul post-factum, ambiguu și foarte puțin critic. 

Să mă explic: deja foarte devreme în 1990, consensul creat a fost unul pentru o ruptură cu trecutul comunist. Sigur, au fost nuanțe, au fost lupte de stradă, acuzații de comunism și așa mai departe, dar nimeni nu s-a mai declarat în spațiul public ca fiind comunist. Asta e de înțeles. 

Regimul de dinainte de 1989 s-a stins declarând o stare de urgență națională și luând decizia de a trage în popor, ceea ce era îndeajuns să-l delegitimeze. Numai că discursul anticomunist a fost unul foarte ambiguu – fără să se refere la limite temporale, să vizeze acte și fapte, fără să fie ancorat serios în istorie. El a devenit repede un discurs care a făcut din marxism, social-democrație, stalinism, socialism naționalist o unitate care nu era pe niciunde legitimată istoric sau măcar conceptual. 

Dacă asta putea cumva să fie de înțeles în anii nouăzeci, e foarte puțin de înțeles în anii două mii la momentul condamnării oficiale a comunismului și cu atât mai puțin astăzi, când am avut timpul și resursele necesare să analizăm – și unii au făcut-o – într-un mod mult mai detaliat și mai sensibil la istoria reală, socialismul real. 

În spațiul public efectele acestui anticomunism au creat, pe de-o parte, o ceață privind responsabilitățile reale, dublată de o culpabilitate dacă nu colectivă, cel puțin difuză. Procesul de justiție de tranziție, la rândul lui, s-a ocupat mult mai puțin de culpabilități individuale sau instituționale, cât mai degrabă de restituiri de bunuri imobile și de un control asupra arhivelor fostelor servicii secrete ce au fost folosite constant în diferite acuzații politice. 

Pe undeva, fantoma comunismului – un comunism autoritar, criminal, nelegiuit, dușman al civilizației – a fost trecută de la un ciclu electoral la altul până azi, cu foarte puține nuanțe. Dar, dacă ne uităm mai de aproape, acesta este practic același tip de anticomunism specific epocii interbelice, pe care îl regăsim atât în propaganda extremei drepte sau în propaganda statului din anii 1920 până la regimul Antonescu: comunismul este un virus străin, care nu face decât să producă anarhie, nu este natural, este antinațional și trebuie distrus. 

Desigur, și atunci, ca și acum, anticomunismul venea la pachet cu un antisemitism și o xenofobie cel puțin implicite. Dacă ar fi să săpăm mai adânc, putem vedea asemenea critici ale marxismului încă din secolul 19 – e un import exotic, e o utopie care merge mână în mână cu corupția și degenerarea societății, etc. 

De aceea mi se pare că, pe de-o parte, joaca de-a justiția de tranziție în lipsa unei analize istorice serioase care să articuleze culpabilități politice, juridice și instituționale, dublată de un anticomunism de pe poziții reacționare, a susținut atât din afară, cât și dinăuntru extrema dreaptă. 

Pe de-o parte a permis legitimarea în spațiul public a unor poziții antiiluministe, etno-naționaliste și identitare, iar pe de alta a împins către margini orice proiect de societate egalitară economic și social, delegitimând până și politici standard de centru-stânga, cum ar fi reglementarea pieței muncii, protecția salariatului în relații cu angajatorul, dialogul social sau, ferească sfântul, impozitul progresiv. 

La limită, dacă ascultăm atent ceea ce bunii liberali și conservatori spun astăzi și au spus de-a lungul ultimelor decenii nu e foarte departe de discursul extremei drepte, cu excepția respectului pentru statul de drept și legalitate. Extrema dreaptă actuală, în schimb, vorbește foarte mult cum o făcea o bună parte a elitelor intelectuale în 1990, citând din locurile comune ale lui Noica, Țuțea sau Cioran, dacă nu Eminescu.  

Foto: Inquam Photos / George Călin

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email [email protected]