Veteranul Revistei românești, sărbătorit pe scenă la 87 de ani. Alexandru Lulescu: “Să dea Dumnezeu să rezist până la 90”

“Am împlinit frageda vârstă de 87. Când să închid monologul, în loc să-mi dea intrarea melodiei de final, mi-au cântat «La mulți ani!». Am lăcrimat ca niciodată! Mi-au făcut un tort personalizat cu Lulu. Dacă scria Lulescu, trebuia să fie tortul mare”, ne-a mărturisit veteranul actor înainte de a-și deschide sufletul într-un interviu amplu.

– 87 de ani! Mulți înainte! Cum stați cu sănătatea?
– Mă simt bine, nu ca-n tinerețe, dar încă mă descurc, încă merge. Am doctorul meu, care mă verifică de 2-3 ani, pentru că am avut mici probleme cu tensiunea. Trebuie să fiu bine.

– Cum reușiți să vă mențineți publicul?
– Fac eforturi să fiu foarte convingător în ceea ce spun și pe gustul lor ca apariție, am grijă la tematica glumelor, unele sunt puțin mai decoltate, dar cu prudență și cu bun simț. Nu cum le fac unii la televiziune, de m-am speriat, mi-am zis că nu se poate chiar așa. Eu am pus mâna pe niște texte mai vechi de-ale lui Constantin Tănase – și el zicea glume mai decoltate, dar cele de acum sunt exagerate.

A fost prim-balerin în Ansamblul Armatei!

– Aveți această pasiune pentru umor încă din copilărie?
– Când eram copil, în școală, recitam poezii, cântam… Eu am prins și un război, aveam 7-8 ani pe atunci. Veneau parașute luminoase, bombardau Bucureștiul, iar eu plecam cu mama pe câmp, așa era. Eu cântam atunci la micile serbări care se mai făceau la școala primară.

Recomandări

Pană de curent și haos în toată Spania și Portugalia. Pasagerii sunt evacuați de la metrou și din trenuri, spitalele au activat planul de urgență – Livetext

Alexandru Lulescu, sărbătorit la 87 de ani

Și mi-a plăcut foarte mult “Soldățelul lui tăticu”, o melodie veche, pe care o cântam în acele vremuri de război și care avea succes. Colegii mei îmi ziceau soldățelul. Apoi, când a venit seceta mare, eram la un teatru de copii, Barbă-Cot, mi s-a dat un rol pentru că aveam ureche muzicală și că nu mă speriam, îmi plăcea să apar pe scenă.

Și atunci, la secetă, am ieșit cu o bucată de pâine să o împart colegilor mei. O orchestră improvizată a început să cânte, iar eu, melodia care a avut mare succes, “Grâule, grâuțule”. De atunci, la această piesă, era lumea în picioare, plângea. La secetă se dădea un milion pe o bucată de mămăligă. Mai târziu, văzându-l și pe Tănase, la Casa Armatei, mi-a rămas în minte.

Alexandru Lulescu, pe scenă alături de Alexandra Dobre

Apoi, toate s-au adunat. Neștiind cum să intru în meseria asta, am văzut că era anunțat un examen, un concurs de dansatori. Și m-am dus acolo. Ma ales un maestru de balet în Ansamblul Armatei. Am devenit, în doi ani, prim-solist al teatrului, ca balerin. Acolo m-am hotărât să dau concurs la facultate. M-au încercat și la text și au văzut că eu corespund condițiilor unui actor și toți m-au sfătuit să dau la Teatru… Am reușit din prima. Am plecat la Piatra Neamț, am jucat acolo bine de tot, în cei doi ani, și am avut și roluri mari. Și comedii, și dramă.

Recomandări

Conclavul, unul dintre cele mai secrete procese electorale din lume, decide noul papă. 135 de cardinali sunt eligibili să fie aleși

Alexandru Lulescu, alături de Corina Chiriac și nașul, său, Alexandru Arșinel

Ieșiri nenumărate peste hotare și-n epoca comunismului

– Iar din Piatra Neamț ați ajuns la București…
– Da, am dat concurs cu Rodica Tapalagă, iar acolo m-a văzut regizorul de la Teatrul Tănase. M-a plăcut… Înainte, eu mai treceam pe acolo, pe la teatru, ca să mă uit la afișe. Și am stat la Teatrul de Revistă 30 de ani. Am ieșit la pensie, dar și ca pensionar mai colaborez la acest teatru.

– Rolurile le mai rețineți cu ușurință sau e mai greu acum?
– Da, și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Le mai potrivesc eu cum pot. Erau vremuri când Stela Popescu îmi dădea să fac material pentru televiziune și-mi spunea: “Du-te și ia drepturi de autor, că nu o să mai recunoști textele”. Erau foarte multe.

– Ați prins un război, ați trăit în comunism. Ați avut probleme?
– Am prins și comuniștii, acum și capitaliștii… Am avut o grămadă de ieșiri cu teatrul, am fost și-n America, la New York, în Sala Congreselor, și la Varșovia, la Berlin, la Paris, unde am jucat la cea mai mare sală, Olympia. Am fost și în Bulgaria, și-n Ungaria, la Budapesta. Pe vremea aceea, Teatrul Tănase făcea contracte cu ei, iar noi plecam peste tot. Am avut o activitate uluitoare, formidabilă. Am fost o trupă formidabilă de oameni.

Recomandări

Moldoveanul Oleg Babii și rețeaua de firme din România care alimentează cu valută regimul de la Tiraspol. Cine sunt partenerii români

– Cum vedeți viitorul umorului românesc?
– Nu vreau să-mi fac dușmani, să înceapă să țipe după mine vreo prostie, pe stradă. Îi apreciez pe cei tineri, sunt foarte talentați, dar nu vor s-o arate.

Alexandru Lulescu, sau nea Lulu, pentru apropiați

Fascinat de Beligan când avea 10-12 ani

– V-a tentat mai mult actoria decât muzica, deși spuneați, la un moment dat, că aveați o voce extraordinară. Cum așa?
– Un actor de revistă trebuie să fie complex. De aceea mi-am și ales asta, că m-au așteptat mult până m-am dus. M-a chemat la Nottara primul secretar de partid, să vin la ei. Eu eram la Tănase, le-am zis că nu pot să plec, pentru că am făcut un cuplu cu Nicu Constantin. Actorul de Revistă trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să fie și dansator, să facă și comedie, să facă și melo. Mi-a aduc aminte ce clipe melo se făceau! Asta m-a atras, mi-a plăcut, tata mă ducea când eram copil… L-am văzut pe Beligan, în “Slugă la doi stăpâni”, aveam 10-12 ani. L-am prins, eram tânăr, lumea îl aplauda, avea success mare.

– Vorbeați despre cuplul pe care l-ați făcut cu Nicu Constantin…
Da, 20 de ani cu Nicu Constantin, aproape o viață. Era foarte talentat, de aceea mi-am și permis să fac cuplu cu el. La ora actuală, Arșinel, care e și nașul meu de căsătorie, și cel de botez al fiicei mele, și acest Vasile Muraru, care iubește colegii, teatrul și ar face orice sacrificiu, ăștia sunt oameni, norocul Teatrului Tănase, alții cine știe ce dezbrăcate ne aduceau pe aici. Sunt oameni cu talent, care-și iubesc colegii, încearcă chiar să creeze locuri pentru tinerii care au venit. Și printre aceștia sunt câțiva foarte buni și fete talentate, dar ar trebui mai mulți scriitori de texte. Pentru că au murit foarte mulți. Dacă ar apărea doi-trei, care să meargă pe text, să avem texte bune și-n continuare, ar fi extraordinar. Până acum ne descurcăm foarte bine, sper să nu ne dispară scriitorii.

Nicu Constantin si Alexandru Lulescu au fost parteneri de scena 20 de ani!

El și Nicu Constantin, duși cu cătușe la secție

– Care e amintirea cea mai frumoasă pe care o aveți?
– De ziua Poliției, pe mine și pe Nicu Constantin generalii ne-au invitat să petrecem cu ei la un restaurant de vizavi de Poliția Capitalei. Ne-au chemat să facem un moment vesel. Ne-am dus după ce am terminat spectacolul, iar pe drum, de la teatru, care era foarte aproape, ce idee mi-a venit?

I-am zis lui Nicu: ce ar fi, când ajungem, că acolo sunt milițieni, să-l rugăm pe șeful celor care-i păzesc pe generali să ne pună cătușe și așa să intrăm pe scenă? Și să le spunem: bine v-am găsit, am venit la dumneavoastră nesiliți de nimeni! Și să le arătăm cătușele. Și ne-am dus acolo – ei erau cam beți, ne-am dus la unul, care era șeful lor… Nu ne-a recunoscut, eram la început de carieră, ei băuseră. Le-am zis că suntem artiști și că vrem să intrăm. Se duce la unul: “Îi vezi pe ăia doi? Pune-le cătușe și du-i înăuntru”. Șeful a dispărut apoi.

Dormeau într-o cabină de pe Victoriei!

Ăla a venit, ne-a pus cătușe și a început să ne împingă, dar în loc să ne împingă la restaurant, ne-a dus la poliție, care era vizavi. Și jap, când i-a tras un bulan de-ăla peste ceafă lui Nicu, i s-au aburit ochelarii! Degeaba le spuneam: Noi suntem artiști, ei ne-au băgat jos, la declarații. Să le spunem unde locuim. Noi dormeam în niște cabine, Nicu nu avea unde să stea, iar eu am vrut să dorm cu el.

Dormeam pe Calea Victoriei 13, unde aveam un portar oltean, care ne iubea pe noi, tataie îi ziceam, paznic la intrarea artiștilor. Și când le-am spus unde stăm, la Teatrul Tănase, au trimis să întrebe. Și a venit ăla după vreo juma de oră că nu stă nimeni la adresa declarată. Și încă una, jap, că nu vrem să dăm adresa…

Dimineața a venit șeful lor să întrebe ce evenimente au fost. “Uite, avem aici doi care nu ne dau adresa”, li s-a spus. Și vine la noi și când ne-a văzut… “Păi aștia sunt ăia care trebuiau să vină la noi, să facă momente vesele, descurcați-vă, că vă dau afară!”. Ne-au dat drumul, am plecat, nedormiți, să ne ducem să intrăm la teatru. Acolo ne oprește portarul, care ne zice: “Sunteți buni de cinste, toată noaptea v-a căutat miliția și le-am zis că nu stați aici”. Asta-i amintirea care mi-a plăcut cel mai mult, nu o pot uita…

Bine, am amintiri și de dragoste, amoruri frumoase, din partea unor fete care veneau și se purtau frumos cu noi și ne chemau la nunțile lor. Era o viață frumoasă. Tinerețea e plăcută pentru toți, dar și la bătrânețe ne descurcăm, o ținem drepți.

-La cât mai multe amintiri! Până la ce vârstă vă vedeți pe scenă?
-Să dea Dumnezeu să rezist până la 90 de ani și după!

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU/ Regizorul Toma Enache, despre actorii cunoscuți. Cum s-a contrat cu Bleonț, ce fix avea Papaiani și ce spune despre Kira Hagi

Urmărește-ne pe Google News